Iti daruiesc "O viata", cartea mea!

Intr-o zi vei afla de ce tac cand imi vorbesti. Vei afla de ce ma uit la tine cu ochi mari si fara sa clipesc. Intr-un oarecare timp iti vei da seama ca nu pot respira atunci cand ma privesti. Candva vei stii de ce-am ramas. Vei afla care au fost motivele pentru toate noptile pe care le-am stat treaza, citind sau scriind. Intr-o zi vei afla de ce ma uit la stele atunci cand tu conduci. Vei afla de ce plang atunci cand pleci sau cand ramai. Cand vei afla toate acestea ma vei elibera. Acum, cand te cunosc pana la ultima incheietura, acum, cand am incredere deplina in tine, acum iti pot citi prefata cartii sufletului meu. Citind, as vrea sa-ti spun ca, la inceput nu am vrut nici o clipa sa raman. Eram atat de diferiti! Cand iti spuneam ca obisnuiesc sa raman in casa sa citesc mai tot timpul radeai. Iti spuneam ca, cel mai mult imi place sa scriu si sa plec undeva unde pot mirosi iarba proaspata, dar tu nu m-ai privit in ochi. Ai crezut ca m-ai citit din a doua clipire a cunoasterii. Acum ne regasim intinsi in acelasi pat, uitandu-ne la tavanul inalt si vorbind despre neanturi doar pentru a incerca sa marim distanta dintre pat si tavan, pentru ca data viitoare cand ne holbam la el sa putem ramane impietruiti mai mult timp, poate toata viata. Iti citesc ca azi-noapte m-am regasit in bratele tale pentru cateva clipe, atat cat sa te convingi ca patul are aceeasi dimensiune si ca in nici un caz nu-ti trec partea ta atat de rigida si instabila de pat. Iti spun, ca sa stii ca, in carte scrie c-am inceput sa ies din casa pentru ca am epuizat toate cartile interesante si nu mai am nici un pic de inspiratie la scris, iar adevarul este ca inspiratia ma cuprinde doar atunci cand renunt la ceva. Aici mai scrie ca ziua mea de nastere a fost timp de 24 de ore, ore care anul acesta au fost cele mai nenorocite: 6 ore am sperat, 6 ore te-am asteptat, 6 ore am plans, iar in ultimele 6 ore din nou am sperat, iar la sfarsitul acestor ore, din care, fiecare secunda mi-a presarat sare pe rana vie, fiecare minut m-a aruncat din colt in colt al casei si m-a calcat in picioare si fiecare ora a incercat sa ma resusciteze, nereusind din toate gandurile si lacrimile varsate, am ramas cu un cadou nemarginit, aidoma unui infinit: speranta. Vreau sa-ti mai spun, din ce citesc, ca, in fiecare dimineata cand rasare soarele, pentru mine ia nastere o noua viata, dar frumusetea lucrurilor, durerea clipelor, suferinta intamplarilor, dragostea sufletului si mirosul de roua, raman aceleasi necontenit, oricat as incerca sa schimb sau sa inlocuiesc unele dintre aceste lucruri. Sper ca nu consideri ca aceasta carte iti va umezi ochii tai atat de pretentiosi la vedere, caci as dori sa te previn ca s-ar putea sa ti se umezeasca ochii de ras, asa cum s-a-ntamplat de la-nceput. Totusi, iti spun ca exista si posibilitatea, ca atunci cand citesti din carte, sa inceapa mainile a-ti tremura putin cate putin, stomacul va incepe sa te doara arzator, muschii sa ti se incordeze si tendoanele sa te usture de neliniste, s-ar putea ca sa vrei sa bei un pahar de apa si sa nu te mai poti misca, sa ramai pur si simplu impietrit, vei vrea sa faci o pauza pentru a trage aer in piept, dar vei afla durerea fiecarui fir de aer ce ti se va strecura in plamani. Crezi ca exista posibilitatea ca tu sa incepi sa citesti aceasta carte, iar dupa un anume timp sa renunti pentru a citi o alta carte? Te las pe tine sa descoperi, iar apoi mi-as dori, ca anul urmator de ziua mea sa mi-o povestesti si nu uitandune-n tavan, ci privindu-ma-n ochi. Crezi ca ai putea face asta cu ochii in pamant, macar? Aceasta carte iti este dedicata tie, idealule. P.S.: Am deschis cartea la ultima pagina a celui din urma capitol, iar ultimul paragraf era: "La aceasta ultima suflare as fi vrut sa fim impreuna, inainte ca eu sa ma grabesc sa fug!"

Acum sunt numai eu!

Astazi este o zi in care imi amintesc. Atat! As spune STOP! Si apoi as incepe cu primul pas. Ce timp.. Cat timp risipit de furtunile clipelor telurice:

E primavara, este luna mai. Au inflorit cei doi ciresi din spatele casei. Ma asteapta un leagan - mi l-a facut bunicul dintr-o franghie si o bucata de scandura si la agatat de o creanga a unuia dintre ciresi, ca atunci cand ma legan sa-i pot mirosi florile toata ziua, toata viata...

S-a facut dimineata. Toata noaptea a plouat. Aici, cineva coseste iarba proaspata, care este inca uda. Stiu ca este fratele meu, atat mai tin minte. Ce dimineata calduroasa. Cred ca as putea sa insir cateva sute de mirosuri ale ierbii, toata viata..

Este luna august si este atat de cald afara. Sunt un copil care isi doreste sa fie un ‘om mare’ si chiar daca nu imi dau seama ce inseamna acest lucru, totusi imi doresc in continuare. Vine cineva. Miroase a ceva ce imi place atat de mult, miroase a banane. Cunosc atat de bine acest miros, toata viata... A venit mama.

Ce vara minunata si calduroasa. Am intins o patura langa rau, la umbra podului si stau alaturi de o prietena. Radem si vorbim. A inceput sa ploua cu soare. Ne adapostim mai bine sa nu ne ude. Printre trasnete si picuri de ploaie se aude o voce strigand, toata viata... Este bunica.

Se apropie toamna si acum, cand nu mai este aproape nici un miros, ma duc repede la nucul din spatele casei. A mai crescut, dar am mai crescut si eu, iar drumul este lung, inapoi spre scoala. Iau doua nuci in mana, mi le lipesc de palme si strang cu putere sa-mi ramana mirosul lor pe piele, sa le pot mirosi pana la Bucuresti, toata viata...

Nu-mi place aici in orasul acesta atat de mare. Astept cu nerabdare toate vacantele sa ma pot reintoarce acasa. Aproape in fiecare zi ii scriu scrisori prietenei mele de acolo. Ea este in alt oras la scoala. Nu putem decat sa ne facem planuri despre vacante si despre viitorul nostru ca prietene.

A venit iarna. Am ajuns din nou acasa. Miroase a portocale inca de la poarta. Ma intampina matusa si verisorul. Imi amintesc ca era si fratele meu aici, dar nu sunt sigura. Eu plec sa-mi revad prietena sa mergem la sanius. I-am adus un cadou, iar ea la fel, sa o tin minte mereu, toata viata...

E mai, se apropie ziua mea de nastere, dar mama mi-a spus ca a murit bunicul. Maine mergem acasa. Am ajuns. Ma duc repede la leagan, dar nu mai este, s-a rupt. Acum stiu ca nu voi mai avea alt leagan. Nici ciresii nu au inflorit. Zambesc si intru in casa. E o zi trista, sa o tin minte, toata viata...

Acum am crescut, iar in tot acest timp nu m-am mai dus cu acelasi drag acasa. Au trecut veri si ierni pe langa mine fara sa le simt. Primaverile n-au mai fost atat de calduroase. Cei doi ciresi s-au uscat in timp, iar nucul nu mai este. Prietena mea nu mai vine in vacante, nu mi-a mai scris. Matusa a plecat sa munceasca. Eu ma mai duc din cand in cand, dar nu vreau sa-mi amintesc lucrurile in acest fel, niciodata...

Azi imi amintesc. Am fost in vizita, acasa, vara trecuta. Era cald, dar nu mai eram copil. Mi s-a parut totul la fel ca atunci chiar si fara ciresi si nuc. Ma astepta bunica. Am iesit in fata portii sa vad iarba verde si mi-am vazut prietena. Am vorbit o clipa, apoi am plecat amandoua.

Daca ma intrebati vreodata ce conteaza mai mult pentru mine, am sa va raspund intotdeauna: soarele cand rasare, lalelele negre, mirosul ierbii dupa ploaie, marea si ciresele. Apoi sa nu ma mai intrebati nimic, iar daca mai aveti totusi o intrebare, atunci aceasta sa v-o adresati voua, si sa sune cam asa: “De ce din toti oamenii din jurul meu, am ales tocmai aceste lucruri sa conteze pentru mine!?”

N-ai cum sa uiti...

Azi nu esti si cred ca nici maine nu vei fi, la fel cum nu ai fost nici ieri. Spune-mi secunda aceea nenorocita sau clipa, spune-mi in care zi si timp am gresit? Unde? Spune-mi sa plec! Razbuna-te si apoi ma poti calca in picioare! Sa ma arunci! De ce nu vezi cat te iubesc?