Un inceput...in continuare...

A inceput cu o comisie de aproximativ zece personalitati :

- o poezie, ceva "repede", dar spusa din suflet, un Ion Minulescu transpuns prin mine.

- un monolog agreabil care, desigur a contat.

- a fost si "fabula circului", drama, eram acolo... am vazut cum a murit !!!

- un dans, un zambet si toata sala era a mea...

- cantecul a fost cel mai lung, dar nu a fost deloc ca in "Alba ca zapada"...

Desigur, au fost si altele, insa faptul ca erai acolo, te vedeam, erai real - nu doar o imagine inchipuita, m-a facut sa-mi tremure buzele, sa nu-mi mai pot controla mainile. Am inchis de cateva ori ochii, insa erai tot acolo si ma priveai. Erai acolo pentru ca ma iubeai, nu doar pentru dorinta mea de a-ti vedea ochii atunci cand sunt ca tine. Vroiam sa ma vezi asa cum nu ma vazusei decat in flash-uri de imagini trecatoare, flash-uri blestemate, care, pe tine te-au mintit. Nu a fost asa. Nici nu trebuia sa fie, caci nu am vrut niciodata sa fiu cum ai vrut tu sa fiu. Am vrut sa fiu femeia cu ochii verzi care poate sa fie ca si tine - un actor pe scena vietii. Si toate cuvintele si sunetele au fost pentru tine si mi te inchipuiam pe tine in garsoniera aia nenorocita, jucand un rol pe care, desigur il joci in tot timpul vietii tale. O, stii atat de bine ca imi place sa ma joc cu cuvintele, imi place sa te vad zambind atunci cand eu iti vorbesc si cand te privesc! Ce? Ochii mei iti spun altceva decat iti spune gura? Normal, idealule. Cuvintele pe care le spun nu reprezinta decat o treime din ce ar spune ochii mei. Insa numai eu stiu ca acele cuvinte nespuse le-ai auzit de multe ori, aruncate la intamplare, fara sens, fara sa crezi ca eu le-am spus cu adevarat.

Au fost multe clipe cand ne-am jucat unul cu altul, imi placea la nebunie sa ma joc cu tine. Te-am si sarutat de cateva ori, saruturi furate, cateodata nici nu observai pentru ca erai atat de absorbit de ochii mei... Si cand ma gandesc la cearceafurile mototolite, la paharele goale de vin, la cuvintele ce le auzeam ca prin vis, erau cuvinte reale - spuse de tine.

Acum sunt ca tine. Joc in teatre blestemate. Joc roluri pe care nu am crezut niciodata ca le voi juca si in viata reala. Vad prin ochii tai scena si publicul, numai ca atunci cand ma uit la public, prin ochii tai, ma vad, iar prin ochii mei, nu te vad. Nu esti acolo sa ma privesti, sa imi zambesti si sa aplauzi. Nu esti acolo sa imi dai putere si speranta in continuare. Si nu mai esti nici in camera aceea goala cu tavan inalt si cu un singur pat pe mijloc, sa arunci hainele, sa plangi si sa tragi suspinand dintr-o tigara...

Toate intr-un singur an!

A fost un an plin. Toate lucrurile s-au intamplat in balans - cele triste si rele le-am trecut zambind, iar cele frumoase si bune, plangand. :)
Intr-un an atat de 'scurt' am pierdut lucruri materiale ca sa pot castiga fericirea sufleteasca! Anul 20 m-a incercat din greu, dar mi-a oferit intelepciunea, speranta si credinta, pe care le pierdusem pe drum. Au fost momente in care am vrut sa spun oricarei persoane care trecea pe langa mine pe drum cat iubesc de mult, au fost momente in care am vrut sa plec atat de departe sa uit totul, momente in care am crezut ca "mai bine nu se poate", momente in care aveam impresia ca nu voi mai putea sa ma ridic de jos.
A inceput cu un ideal, iar idealul s-a transformat in ce este mai frumos la anii 20 : dragoste de adolescent - o dragoste pura si nevinovata. Au fost niste clipe...defapt acestea vor fii unele dintre clipele pe care nu le voi uita niciodata! Dupa aceste clipe deosebite, s-a intamplat inevitabilul : am picat examenul la "teatrologie" (zicea cineva). De aici totul a devenit o ceata si un stres continuu in cursul anului. M-am inscris la o facultate ok (ma gandesc acum), insa cu greu m-am convins sa dau cu semnatura pe foaia de inscriere, avand in vedere ceea ce imi doresc. Am cunoscut o gramada de persoane minunate, nu am pierdut nimic. Apoi a fost vestea cu bunica (mama mea), caci m-a crescut. Apoi a fost vestea infioratoare despre starea sanatatii mele, pe care a trebuit sa o suport singura, fara ca familia sa stie (nu am vrut sa-i impacientez). A urmat o perioada mai grea in familie. Dupa acestea a fost un zambet, caci am trecut sesiunea cu brio, caci "10"-le nu se compara cu nici o nota! :D Ea, prietena mea... dar au trecut 6 luni fara sa mai stiu nimic de ea (am avut un deja-vu intens). Nu are rost sa le enumar, insa au fost un numar destul de 'simtitor' de esecuri - in continuare - care mi-au parlit un pic sufletul. Voi juca intr-o piesa de Shakespeare (vestea aceasta m-a bucurat enorm in acel moment). Dupa aceasta veste minunata a inceput sa ma manance pielea (nu glumesc si nu e de ras) caci mergand la dermato - vestea a fost ca sunt alergica la culoarea negru si nu numai - mi-am aflat toate alergiile posibile, insa la culoarea negru m-a afectat putin! Am continuat mai mult cu gandul decat cu faptele, dar cu privirea in pamant (probabil nu am vazut ce a trecut pe langa mine) - deseori oamenii fac gresala asta, dar si eu am facut-o! Inca o sesiune de lucruri neasteptate si urate a urmat (fara a mai da detlii). Ultima, dar si cea mai recenta a fost boala lui Edo - merg de 2-3 ori pe zi cu el la perfuzie (ce poate fi mai urat si ingrijorator?) - Babesiosa.
Azi : 6 mai - BlackJack - zambesc la vederea razelor de soare, dar si pentru ca Edo e mai bine, iar prietenul-amicul meu este langa mine (cel care a demonstrat ca poate fi prieten). O dimineata frumoasa si plina de speranta!

Restul conteaza mai putin! :)