cine eşti tu străine de mă vezi în stele şi întrebi universurile de mine?
aseară am simţit îmbrăţişarea tăcută a amurgului ce-mi spunea despre tine. m-am temut o clipă...apoi am fugit.
mi-aduc aminte de secunda de lângă lac, atunci când mi-ai surprins privirea...doamne şi câte mi-ai mai zis atunci! dar valurile mi-au furat cuvintele şi le-au aruncat departe, tocmai de cealaltă parte a lumii...astfel încat tu să nu le poti gusta, iar eu să nu le mai pot atinge. iar nisipul, atat de ruginiu şi umed, îmi curgea printre degete, ca-ntr-o clepsidră uriaşă ce măsura trăiri, dureri, iubiri şi gânduri.
de dimineată, m-am trezit speriată de visele tale...şi de cele două luni ce sfaşiau nebune noaptea...alungând păsările din cuiburi şi făcându-le zborul împleticit...ce vrajă ai aruncat deasupră-le? ce pot face să ascund cea de-a doua lună...nepereche.
te las acum să-ţi cobori pasul în mare străine...sub luceferii dimineţii ce-ţi veghează lunecarea şi gândul si simţirea.
poate-n serile ce vin, o să-ţi pot asculta poveştile ce mi le aduci de pe alte tărâmuri, despre stelele pierdute în umbra altor ceruri, despre talazurile ce săruta alte ţărmuri şi de munţii ce imbrăţişează zborul altor vulturi...
o să te aştept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu