"eu am murit..."

"Hei! - mi-a strigat candva, sub soarele amiezii - ma vei iubi vreodata?". M-am gandit o clipa si simtindu-i infrigurarea, am zis indoita: "poate".
"Stai! - m-a rugat dupa un timp, pe poteca serpuita sub castani - ma iubesti?". M-am oprit cutremurata si citindu-i sufletul, am rostit cu vocea mica: "tare mult".
"Auzi? - mi-a soptit intr-o noapte plina de luna - ma mai iubesti?". L-am privit in ochi si prinzandu-i zambetul, i-am raspuns strigand: "da".
"Tu, - m-a intrebat inainte de trezirea zorilor - cat ma vei iubi?". L-am mangaiat pe frunte si sorbindu-i patima, i-am spus crezand: "toata viata mea".
Dar vai, cat ma-nselam...inainte de venirea ploii am simtit si apoi am inceput sa ma tem ca voi cadea fulgerata de propriul meu juramant. Caci nu-l mai iubeam.
"Drago, - mi-a spus cand primii picuri de ploaie au inceput sa-i ude obrajii - tu ma iubesti, nu?". Intorcand capul spre inserare, incrancenata in simtire, i-am raspuns..."eu am murit...".
Si-atunci...a stiut ca luna nu va mai rasari niciodata, pentru noi doi.